De mici suntem învățați să ne oferim ajutorul și știm că acest gest este caracteristica unui om bun, iar noi cu toții ne dorim să fim oameni buni atât în ochii noștri cât și în ochii celorlalți. Există foarte multe învățături care ne îndeamnă să dăruim fără a aștepta nimic în schimb, încurajând astfel bunătatea. Suntem îndemnați să ne ajutăm aproapele aflat în suferință și pe cei nevoiași sau pe cei bolnavi, aceste gesturi făcând parte din educația noastră de bază.
Despre cum să oferim ajutor lucrurile par să fie destul de clare, însă când vine vorba să îl primim sau și mai mult să îl cerem, acest lucru este destul de dificil și greu realizabil. Oare de ce? Păi o primă cauză ar fi mândria, pentru că o persoană mândră nu va recunoaște nici măcar în fața sa că are nevoie de ajutor. O altă cauză ar fi stima de sine scăzută care conduce la credința că nu merităm să primim ajutor sau poate nu vrem să rămânem datori ori ne simțim neînțeleși presupunând că nu are cine să se implice în problemă, motivația fiind de fapt teama inconștientă de a fi refuzați.
Eu, toată viața mea, am fost o persoană mândră și mi se părea că dacă ceream ceva, sentimentul pe care îl trăiam era că mă înjosesc si credeam că dacă eu nu mă descurc înseamnă că nu are cine să mă ajute astfel neavând încredere că ar putea exista cineva care să știe mai bine decât mine și să îmi fie de ajutor. Îmi este foarte greu să recunosc toate aceste lucruri și cu siguranță înainte să am problema de vedere credeam că doar oamenii slabi cer ajutorul. Viața m-a contrazis și m-a învățat că greșeam foarte mult, iar convingerile mele cu privire la acest aspect erau foarte greșite.
Mi-am dat seama că e nevoie de putere pentru a cere ajutorul, mi-am dat seama că e nevoie de curaj pentru a accepta ajutorul. Gândiți-vă că sunt o persoană care dacă nu aș accepta bunăvoința și ajutorul semenilor mei, din mândrie, m-aș izola și ar trebui să stau în casă mai mult decât mi-aș dori sau ar trebui să depind în exclusivitate de anumite persoane. Mă bucur din tot sufletul de ajutorul pe care îl primesc, pentru că acest ajutor îmi oferă libertatea de mișcare, de decizie și chiar dacă nu văd, îmi oferă bucuria de a merge neînsoțită permanent unde îmi doresc. Acceptând ajutorul în situația mea, pot să mă bucur de bucuria oamenilor care mă ajută. Pare ciudat ceea ce spun, dar e o bucurie care mă motivează. Obișnuiesc să spun că problema mea de vedere este o binecuvântare deoarece prin ajutorul care îmi este oferit, oamenii au ocazia să facă fapte bune, să fie mai responsabili și chiar să fie mai valoroși, să se simtă mai buni cu fiecare mână de ajutor oferită. Au existat cazuri în care nu am fost ajutată deoarece acele persoane probabil nu au știut cum să mă ajute, motiv pentru care am învățat să ofer suficiente informații pentru a primi ajutorul de care am nevoie; concret am să dau un exemplu: ajung la semafor și aud că mai exista cineva în jurul meu, iar în acel moment rog frumos dacă poate să ma anunțe când pot și eu traversa. Am observat că toată lumea e deschisă spre a mă ajuta.
Generalizând experiența mea, mi-aș dori ca oamenii să nu ajungă să-și piardă vederea ca să învețe să ceară și să accepte ajutorul celor din jur. Cred că cel mai frumos cadou pe care îl putem da unei persoane este să îi primim ajutorul.
Be First to Comment