Pierderea vederii a fost un întreg șir de lupte cu mine însămi, în ceea ce privește acceptarea situației. În articolul anterior scriam despre modul direct în care copiii acceptă dizabilitatea mea, în acest articol aș vrea să împărtășesc câteva concluzii pe care le-am acumulat din experiența mea legată de interacțiunea cu adulții.
Țin să precizez încă de la început faptul că sunt o persoană sensibilă, lucru pe care l-am considerat dintotdeauna a fi o slăbiciune și un mare dezavantaj al firii mele; nu îi puteam înțelege pe acei oameni care mă complimentau spunând că e o mare calitate și o apreciază mult, iar eu mă simțeam vulnerabilă și cumva descoperită că pot și alții să îmi vadă “slăbiciunea”. Pentru a mă proteja îmi construisem un scut și nu arătam nimănui că sufăr deoarece credeam că asta fac doar oamenii slabi… Ei bine, ce legătura are asta cu subiectul articolului? Păi are… și o să detaliez în ceea ce urmează acest lucru.
După ce problema mea a devenit evidentă și nu o mai puteam ascunde oamenii care mă ajută cu adevărat și pot să fie atenți la nevoile mele, să empatizeze cu situația mea, sunt… oamenii sensibili! Dintr-o dată am început să văd ce mare diferență face sensibilitatea unui adult în acceptarea mea cu tot cu dizabilitate, ceilalți oameni mai puțin sensibili vor să mă ajute însă în felul lor și după cum cred ei că e bine – neținând cont de dorințele mele sau de felul în care eu sunt obișnuită să fac un lucru.
Pe această cale țin să mulțumesc tuturor oamenilor cu care am interacționat vreodată și m-au ajutat și de asemenea doresc să mulțumesc tuturor oamenilor sensibili care își oferă sprijinul semenilor tocmai datorită acestei calități umane.
În mediile sociale în care îndeplinesc diverse roluri (sunt maseoră, studentă, prietenă, colaboratoare ș.a.) cei mai mulți oameni îmi acceptă dizabilitatea cu reticență la început și abia după ce interacționez cu aceștia situația devine mai relaxată și încep să ma întrebe mai des ce mai fac și dacă am nevoie de ajutor.
În principiu adulții sunt mai reticenți, mai reci și mai puțin dornici de interacțiune cu mine, dacă le sunt străină excepție fiind persoanele mai sensibile care au un grad mai mare de empatie. Adulții sunt mult mai rigizi și mai suspicioși precum și judecativi, neputând înțelege cum e posibil să pot scrie de exemplu pe telefon însă eu să nu îi văd sau să nu văd drumul neștiind că acest lucru este posibil cu ajutorul unor setări speciale din meniul „Accesibilitate” al telefonului.
Acum am înțeles că e o calitate sensibilitatea și dacă nu o aveam îmi era mult mai greu să înțeleg faptul ca dizabilitatea mea le poate provoca emoții neplăcute celor din jur motiv pentru care evită interacțiunea cu mine. Iubesc oamenii și înțeleg că fiecare om are temeri și frici, sau se simt neputincioși neștiind cum să mă ajute motiv pentru care se feresc de mine, iar în astfel de situații sensibilitatea mea devine puterea mea.
Ce pot face eu, pentru ca adulții să mă ajute? Cred că în primul rând să îi inteleg eu pe ei, în al doilea rând să rămân optimistă chiar și atunci când sunt refuzată, evitată sau judecată (dădeam exemplul cu telefonul) și nu în ultimul rând să nu am așteptarea că dacă sunt Adulți ar trebui să știe cum să se comporte – ci să îi învăț eu cum pot să o facă.
Adulții sunt doar copiii peste care au trecut anii și noi știm că oamenii cât trăiesc tot mai învață…
Be First to Comment