Skip to content

Cum acceptă copiii dizabilitatea mea?

Întotdeauna mi-au plăcut copiii enorm. Interacțiunea cu ei îmi aducea multă bucurie, îmi făcea o plăcere imensă și imi dădea multă relaxare. Îndrăgeam copiii și ei mă îndrăgeau pe mine, iar dacă mergeam la vreun eveniment și acolo erau trei copii, doi dintre ei făceau ce făceau și ajungeau să se joace cu mine. Lumea zicea că am lipici la copii mici.

După ce vederea a început să scadă și eu aveam nevoie de indicații în anumite situații pentru a mă descurca, deplasarea în condiții de siguranță devenind o adevărată provocare, am început să evit interacțiunea cu copiii, deoarece mă simțeam inadecvată vizavi de propria-mi persoană.

Sinceritatea copiilor, fără menajamente începuse să mă deranjeze, tot mai mult,iar fraze precum “tu chiar nu vezi să prinzi mingea când ți-o arunc? Dacă nu vezi nu am ce să mă joc cu tine“ sau “aș fi vrut să ne jucăm <prinsa> dar tu nu poți fugi după mine să mă prinzi, așa-i?”, mă întristau și instant îmi dădeau lacrimile. Aveam și o frază care imi rănea inima de fiecare dată când o auzeam și îmi creștea frustrarea, făcându-mă să îmi urăsc neputința, iar acel moment se declanșa atunci când mă loveam de câte ceva și asta le stârnea amuzamentul copiilor dar nu numai lor… Nu puteam înțelege de ce în loc să fie înțelegători cu mine și să își dea seama că nu fac asta din neatenție ci pentru că nu văd și nu e ceva ce mi-aș dori sau ceva de dorit și gestul lor se resimte ca o batjocură chiar dacă acum îmi dau seama că,nu e și ei de fapt nu gândesc atât de profund situația, iar în loc eu îi judecam aspru și mi-a luat mult timp să reușesc a le accepta atitudinea.

Ajunsesem să evit constant copiii, iar dacă vreunul venea la mine îl respingeam devenind rece, distantă și preocupată de orice altceva. Mă făceau să îmi văd limitările și nu îmi plăcea deloc acest lucru.

La un moment dat ceva s-a schimbat. Am realizat tot ce am scris mai sus abia atunci când, după o lungă perioadă am început iarăși să accept să mă joc cu copiii când ei veneau înspre mine, eu din proprie inițiativă nu mă mai apropiam de ei .

Franchețea și sinceritatea fără menajamente, exprimate de către copii vizavi de problema de vedere, m-au ajutat să conștientizez următoarele: cu cât sunt mai tolerantă față de propria-mi persoană, cu atât accept mai ușor remarcile sincere ale copiilor legate de vederea mea; cu cât mă împotrivesc mai mult să accept realitatea legată de ochi ca fiind o parte din ceea ce mă alcătuiește, cu atât devin mai supărată și indispusă la remarci directe. O frază precum “ Hai să ne jucăm Baba oarba cu tine, dar nu mai trebuie să te legi la ochi, că oricum tu nu vezi”, înainte mă făcea să trăiesc sentimente puternice de tristețe, frustrare, rușine sau furie, însă acum am ajuns să mă amuz și să spun râzând că”Așa e. măcar puteți fi siguri că nu trag cu ochiul”. Însă începusem să nu ii mai resping atunci când ei inițiau interacțiunea. Timidă începeam să le explic de la început că nu îi văd, să le spun ce pot și ce nu pot face. Așa am descoperit ceva extraordinar de nou pentru mine: copiii îmi acceptă cu mult mai multă ușurință problema dacă le-o explic în câteva cuvinte simple. Ei sunt foarte creativi și adaptabili astfel că în multe situații când am acceptat, aceștia și-au ajustat jocul pentru a mă integra în jocul lor, lucru care mi se pare extraordinar.

În această toamnă am vizitat cetatea Alba-Iulia (pe care am mai vizitat-o și înainte,când vedeam, deci știam în mare parte locul), însă am rămas profund impresionată de felul în care o fetiță de numai 6 ani, care mă cunoscuse doar de două zile, mi-a făcut cea mai frumoasă, adaptată și detaliată descriere a cetății pe care am primit-o până acum, reușind să mă facă să trăiesc totul ca și cum le-aș fi văzut eu. De exemplu pentru că noi am vizitat cetatea seara, ea îmi descria fiecare bec cum luminează, băncile și aleile cum sunt luminate și felul în care lumina scoate în evidență statuile și le face să para uneori ciudate. La un moment dat ajungând într-un loc unde era mai slab iluminat ea mi-a zis că acolo pe unde trecem este mai întuneric și nici ea nu vede prea bine ce desene sunt pe pereți, apoi după ce am trecut de acel loc mi-a zis că acum începe să se vadă lumina și urmează un pod… Mi-a descris cetatea într-un mod atât de natural, autentic și frumos încât m-a făcut să trăiesc acele câteva momente uitând că nu văd.

În ceea ce privește experiența mea de până acum cu copiii, cred că aceștia acceptă mult mai ușor dizabilitatea mea și se adaptează nevoilor mele într-un mod natural dacă primesc explicații. Odată ce au învățat cum să mă ajute, altă dată mă vor ajuta cu ușurință deoarece le intră în deprindere mult mai ușor și mai rapid decât adulților.

Maniera în care vede un copil dizabilitatea mea, este în strânsă legătură cu felul în care eu o văd și felul în care le-o prezint.

Published inInspiraționaleTestimoniale