Una dintre întrebările cele mai frecvente din momentul în care am aflat că nu o să mai văd a fost: și acum ce o să fac, ce o să lucrez, ce o să fiu capabilă să muncesc? Discutând săptămânile acestea și cu alte persoane care acum se află în aceeași situație constat că este un subiect frecvent întâlnit în astfel de situații și foarte puțin dezvoltat.
Observ pe de-o parte lupta pe care persoana o duce cu sine pentru a menține locul de muncă prezent, căruia cu greu îi mai poate face față și poate nu din cauza vederii efective ci mai degrabă din cauza faptului că lumea din jur (colectivul) începe să pună presiune prin întrebări tipice: de ce nu îți faci ochelari? Iar apoi apare brusc următoarea întrebare: ai încercat și în altă parte? Și una dintre cele mai dureroase: ce o să faci de acum încolo? – adică oarecum încet-încet se face excluderea.
Puțini sunt oamenii și locurile de muncă în care să existe flexibilitatea și bunăvoința de a găsi soluții adaptate noii situații, acest lucru accentuând îngrijorarea, scăzând încrederea în viitor, stima de sine având și ea de suferit, iar dacă e să privim realist lucrurile, acest context duce inevitabil la o scădere a calității vieții.
Ce putem face? Unde ne putem informa? Cum putem găsi soluții? Răspunsuri teoretice la aceste întrebări se pot găsi pe internet. Eu m-am gândit să vă împărtășesc pe scurt modul prin care am soluționat această problemă în cazul meu. Eram studentă la Facultatea de Jurnalism când am realizat că planurile mele de viitor făcute inițial când am dat la facultate nu se mai potriveau cu planul pe care viața tocmai mi-l prezentase: orbirea.
Am căutat și am căutat și iarăși am căutat informații pe internet, dar nu am găsit multe lucruri care să mă ajute în mod concret. Citind cartea Shogun am găsit acolo un personaj orb, un fost samurai care a rămas orb în luptă și care a devenit un priceput și respectat maseur. Acest personaj a fost modelul care pe mine m-a determinat sa caut mai multe informații despre această meserie și am urmat toți pașii pentru a o putea practica. Poate vă gândiți că pentru mine a fost altfel deoarece nu am lucrat mulți ani într-o meserie sau poate credeți ca nu mai puteți învața la fel de bine după o anumită vârstă însă mai adaug un lucru: tocmai am luat licența în psihologie – domeniu diferit de masaj, care este o altfel de formare profesională, studii pe care le-am început când încă vedeam să scriu și le-am finalizat având nevoie de asistență (examenele au fost la fel ca pentru ceilalți însă întrebările au fost citite de către o persoană, iar răspunsurile mele au fost notate de către o altă persoană). Prima dată când am dat examenul sub această formă l-am picat deoarece nu reușeam să țin minte întrebarea decât până la a doua maxim a treia variantă de răspuns (din 5). Am acceptat eșecul, apoi am încercat din nou.
Nu este nici o tragedie dacă eșuăm, dimpotrivă, următoarea dată știm ce ne așteaptă. Eu privesc viața așa: cu cât un lucru se întâmplă mai târziu în viață, cu atât avem maturitatea și experiența de viață pentru a ne folosi toate abilitățile dobândite până în acel moment, ca să depășim situația. Pentru mine a fost foarte important să găsesc o modalitate prin care să-mi câștig existența într-un mod demn și să fiu de folos oamenilor.
Recalificarea și reorientarea profesională sunt – cred eu – acele pietre de temelie care ne pot îmbunătăți semnificativ calitatea vieții ce începe să scadă odată cu apariția dizabilității. Bucuria vieții, care cândva se oglindea pe chipul acum întunecat de suferință, este tot acolo, în noi, în interior, în suflet, în inima noastră, motiv pentru care nu o vom putea găsi niciodată cu adevărat căutând în afara, în exteriorul nostru.
Be First to Comment