Skip to content

Independența – cum o redobândesc?

Până acum am tot scris despre ce impact a avut scăderea vederii asupra vieții mele, iar azi scriu despre calea pe care am ales să o parcurg – cea dinspre o viață trăită în limitare/frustrare și un mod de viață independent. Am ales aces subiect deoarece este unul dintre cele mai importante caracteristici ale vieții mele, la care lucrez zi de zi cu perseverență.

În percepția multor oameni, orbirea este incompatibilă cu independența. Spun acest lucru deoarece oamenii făceau ochii mari și se mirau atunci când le spuneam că locuiesc singură și aproape întotdeauna eram întrebată cum reușesc să gătesc, să fac curățenie și restul treburilor casnice.

Este adevărat faptul că există și lucruri pe care nu le mai pot face cum le făceam înainte devenind prea complicate sau periculoase. De exemplu, am încercat de curând să fac desertul „Lapte de pasăre” însă norișorii din spumă nu au mai ieșit la fel de aspectuoși deoarece nu am mai văzut să îi întorc; sau am vrut sa fac ouă ochiuri și mi-am dat seama că uleiul încins mă „atacă” pe nevăzute, astfel fac doar câte un ou ochi o dată, pentru a putea să îl gestionez cu paleta. Însă în cazul „Laptelui de pasăre” nu am găsit nici o soluție deocamdată și m-am consolat cu gândul că există persoane care văd și nu știu să îl prepare.

Momentul în care mi-am dat seama că am nevoie de ajutor pentru a face lucruri simple precum procurarea alimentelor și nu numai, sau mersul până în stația de autobus, plimbarea în parc, plimbarea cățelului etc., a fost punctul de plecare spre redobândirea independentei. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi comand un baston alb de nevăzător, acel instrument pe care majoritatea oamenilor care își pierd vederea îl urăsc și evită, sau cel puțin percepția propriei persoane în asociere cu acesta provoacă un puternic sentiment de neputință și activează o serie de prejudecăți și de comportamente de evitare față de acest obiect.

Recunosc faptul că la început mă durea sufletul pentru că nu puteam să mă percep ca fiind nevăzătoare, mă gândeam permanent la ceea ce spune lumea când mă vede pe stradă și că „ei”, oamenii, mă subestimează și credeam că celor din jur le este milă de mine, iar celor apropiați sau cunoscuților le este rușine cu mine motiv pentru care mă simțeam inadecvată. Totuși dorința foarte puternică de a-mi redobândi independența de mișcare m-a ajutat ca încet, încet, să ma concentrez pe reușite și să integrez bastonul în imaginea mea de sine. Am început să mă bucur iarăși de libertatea de mișcare, să ies la plimbare cu cățelușul și să fiu din nou sigură pe mine că pot avea grijă de el ca înainte.

În ceea ce privește sentimentele de inferioritate sau convingerile că apropiaților le este rușine cu mine dacă merg alături de ei cu bastonul, am reușit să înțeleg că majoritatea oamenilor care țin la mine cu adevărat nu au chiar nici o problemă cu faptul că folosesc acest instrument în prezența lor și aceștia au înțeles că bastonul e un instrument care mie îmi oferă confort și sentimentul de control asupra propriilor mele mișcări independente. Acum, legat de cei care îmi cer să închid bastonul pentru că sunt lângă mine și îmi spun și insistă că nu am nevoie de el, am înțeles că aceștia au o problemă în a mă accepta ei pe mine și nu invers, sau, mai grav și mai rău, ei cred că stiu mai bine ce e mai potrivit pentru mine chiar dacă în realitate habar nu au ce înseamnă cu adevărat dizabilitatea și nici nu pot empatiza cu problema mea. Pe acești oameni care cred că „mă ajută” ei cum știu, am învățat să îi accept eu pe ei și să accept că e doar problema lor, iar dacă se supără că eu nu mă “conformez”, ma gândesc că deja dizabilitatea mi-a luat o dată independența, iar dacă prin acel baston eu simt că o recâștig, nu mai permit nimănui să mi-o ia și a doua oară.

Încurajez folosirea bastonului alb de către toate persoanele care au dificultăți la deplasare, datorită vederii slabe deoarece este de datoria noastră să semnalizăm faptul că dacă accidentam pe cineva nu e vina noastră sau în cazul în care ne expunem la pericole pe care noi nu le vedem, ceilalți pot să ne prevină și să ne ajute. Eu am înțeles că nu e vina mea să nu văd și nu a depins de mine evoluția bolii, așadar știind și conștientizând aceste lucruri folosesc cu bucurie bastonul alb de nevăzător ca instrument ce îmi oferă independența în mișcare.

Published inMotivaționale

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *