De mică, viața m-a învățat să trăiesc într-o lume a aparențelor în care imaginea contează mai mult decât ceea ce simt, într-o lume în care dacă plângi și suferi ești considerat un om slab, iar dacă ceva te afectează înseamnă că ești prea sensibil.
Am trăit experiența prejudecăților, de exemplu: dacă cineva din familie este bolnav(ă) înseamnă că acea familie e inferioară în ochii societății, dacă ai resurse financiare mai limitate înseamnă că ești nefericit(ă), sau dacă ai o zi mai proastă și nu zâmbești înseamnă că ai cine știe ce probleme. Din aceste motive, de mică am înțeles că durerea și lacrimile trebuiesc înghițite, tristețea trebuia ascunsă și orice ar putea strica imaginea de om perfect trebuia urgent mascat ca să nu mă fac de rușine. Acestea erau și sunt valorile societății în care viețuim, o societate în care să te exprimi este o slăbiciune și orice abatere de la aceste “valori” este precum o lovitură de bici peste stima noastră de sine foarte fragilă.
Pe aceste tipare de gândire se creează răutatea, ia naștere indiferența și nepăsarea, negând și ascunzând cât mai bine tot ceea ce simțim încât ajungem ca într-o bună zi să nu mai conștientizăm ce simțim în afara tiparelor de perfectiune. Începem să ne bucurăm de răul altuia, bârfind necazul celuilalt, începem să judecăm orice comportament care nu pare a fi perfect și să ne dorim să pedepsim ceea ce nu corespunde standardului.
Încet dar sigur fără să ne dăm seama, ajungem să judecăm și să condamnăm la alții lucrurile pe care noi nu suntem în stare să le facem sau să le trăim, devenind tot mai frustrați și avem tot mai multă nevoie de aprobare din partea celorlalți pentru a ne simți valoroși, sau de aprobare din partea oamenilor pe care îi considerăm mai “perfecți” decât noi deoarece nu mai suntem siguri pe noi.
Tot ceea ce am spus până acum, este din propria mea experiență și toate aceste lucruri le-am trăit eu.
Am avut în familie tatăl alcoolic și mama bolnavă de scleroză multiplă, lucru care a atras “necesitatea” de a ascunde acest fapt în fața oamenilor, iar dacă nu-l puteam ascunde evitam să vorbesc despre asta, mascând și estetizând adevarul. După ce mama a murit, am încercat să fiu un copil perfect ca să nu râdă cineva de mine și să nu mă considere “săraca orfană” și să fie motiv de bârfă sau batjocură. Întotdeauna am avut un suflet sensibil și m-am judecat și condamnat pentru această slăbiciune, neconsiderând-o niciodată a fi o calitate, motiv pentru care am încercat să par dură și nepăsătoare. Ca să pot să mă încadrez în categoria oamenilor puternici și admirați am dezvoltat un fel de a fi în care nu îmi permiteam să greșesc, adesea pentru a părea perfectă ascundem adevăratele sentimente, arătând doar mândrie și încercam să critic totul folosind diverse forme de sarcasm. Învățasem să par ceva ce nu eram, doar pentru a fi aprobată de către cei din jur și pentru a fi încurajată că ceea ce fac era bine chiar dacă conștiința mă făcea să simt contrariul. Fiecare lovitură pe care am primit-o de la viață am crezut că trebuia să o ascund și să trec de una singură peste, pentru că eu credeam că nimeni nu mă poate ajuta și înțelege.
Abia după ce am început să am problemele de vedere viața mea a început să se schimbe și “valorile”au început să se schimbe deoarece am început să înțeleg că viața aceasta este mult mai mult decât să fiu pe placul oamenilor și am înțeles că părerile lor se schimbă în funcție de interese iar ceea ce e valabil azi poate mâine e ceva de condamnat în ochii lor; valoarea mea creștea când aveau ei nevoie de mine și scădea dacă aveam eu nevoie de ei.
Am încercat să explic și să schimb gândirea celor din jur certându-i, acuzându-i că sunt ignoranți, falși, doar pe interes și nu au un pic de empatie iar în loc să mă accepte în noua situație mă ocolesc…
Doar atunci mi-am dat seama că e nevoie să ma schimb eu, să îmi schimb fundația gândirii mele. Abia când am trăit respingerea oamenilor la care țineam, din cauza handicapului, sau când am vrut să îmi fac o familie am văzut că nevoia de validare socială e celuilalt era mai puternică decât sentimentele, motiv pentru care am fost respinsă, abia atunci am înțeles un mare adevăr: eu trebuia să ma schimb deoarece acest mod de viața era deja distructiv și nociv pentru sufletul meu. Abia atunci am recunoscut că am și slăbiciuni, că pot plânge și că e normal să mă doară pentru că sunt om, iar aceste lucruri ne fac umani.
Cum am găsit motivația? Prin credință. Ce este credința? Să am încredere în ceva ce nu văd, iar răsplata pentru asta e să văd realizându-se ceea ce eu cred.
Zilele trecute vorbeam cu cineva cu privire la credință și îmi spunea că doar oamenii slabi au nevoie de credință și sa creadă în Dumnezeu, iar eu am recunoscut că sunt cea mai slabă persoană pe care eu o cunosc.
Nu știu cum sunt alții de puternici sau slabi, dar eu am nevoie de credință ca motivatie pentru: a merge înainte, a nu judeca, a accepta oamenii așa cum sunt, a iubi, a avea încredere în viitor, a fi eu însămi – autentică cu riscul de a nu fi pe placul tuturor, a fi împăcată cu viața mea – adică în armonie .
Am ales valorile și convingerile creștine ca fundamente sau piloni ai comportamentului meu deoarece sunt valabile de mii de ani, nu se schimbă așa că pot mereu să verific dacă comportamentul meu se regăsește sau nu în acestea, deci pot singură și sinceră să îmi validez comportamentul, astfel încât stima mea de sine și încrederea crește pe măsură ce reușesc să fiu cât mai aproape de valorile în care cred.
Îmi dau seama că dacă ne ascultăm conștiința, întotdeauna vom găsi și motivația pentru a merge înainte. Felul în care privim în viața este întotdeauna o alegere iar dacă suntem fericiți sau nu din nou este o alegere în funcție de motivație.
Eu mi-am dorit să mă schimb deoarece vreau să aduc un plus de valoare acestei lumi și nu mă refer la întreaga planetă, mă refer la lumea mea cea în care trăiesc, ea fiind alcătuită din oamenii și mediul cu care mă întâlnesc sau interacționez.
Be First to Comment