Prejudecățile sunt multe și le putem întâlni în orice domeniu al existenței noastre. Acestea sunt niște păreri cu privire la un anumit lucru, fără o cunoaștere directă sau amănunțită, adică sunt doar presupuneri – iar de cele mai multe ori sunt greșite. Se crede că prejudecata este o părere greșită față de oamenii care nu sunt ca mine și care într-un anumit fel sunt diferiți, dar nu este așa, ci de fapt este părerea și asumpția că toți oamenii „sunt ca mine”, „gândesc ca mine” sau că „ar trebui să fie ca mine” și „se descurcă sau ar trebui să se descurce așa cum eu pot să o fac” sau chiar au o viață similară cu a mea ca experiențe, iar ei nu o au. Credem că experiența noastră este adevărul absolut valabil pentru toată lumea, ceea ce noi trăim este standardul, iar acest lucru este neadevărat, fiind doar o formă de egoism.
Pe măsură ce am început să îmi pierd vederea am început să fac cunoștință cu propriile mele prejudecăți pe care le aveam cu privire la dizabilitate. Bunica avea o vorbă care exprima măsura dragostei sale față de cineva: „mi-i așa drag(ă), ca lumina ochilor” acest lucru indicând faptul că vederea era cel mai de preț lucru al ei, preconcepție preluată și de către mine. Nu credeam că ar putea exista ceva mai îngrozitor ce i se putea întâmpla unui om decât să nu mai vadă, concepție care mi-a îngreunat procesul de acceptare al bolii mele. Credeam că persoanele nevăzătoare stau toată ziua în casă și nu mai sunt apte să facă nimic din cauza acestei lipse funcționale, nu îmi imaginam că ar putea călători, munci, găti și în nici un caz nu credeam vreodată că ar putea să locuiască și să se administreze singure în mod independent. Toate aceste convingeri erau de fapt preconcepții cu privire la persoanele nevăzătoare în general, iar în particular pentru mine au fost niște bolovani de care mă împiedicam pe drumul spre bucuria de a trăi.
O altă prejudecată majoră pe care am avut-o a fost cea cu privire la utilizarea bastonului alb de nevăzător. Consideram că doar cei care sunt orbi și nu văd decât negru, utilizează așa ceva, iar eu nu mă puteam identifica în nici un caz ca fiind oarbă, mai degrabă parcă nevăzătoare sau slabvăzătoare îmi păreau cuvinte mai blânde dar tot nepotrivite pentru a-mi descrie statusul vizual motiv pentru care asocierea mea cu bastonul alb ar fi însemnat sfârșitul meu ca identitate și ca persoană.
Cum am scăpat de prejudecăți? Acceptând că: fiecare persoană e unică, experiența mea e relevantă pentru mine și nu o pot generaliza, oamenii nu se schimbă că vreau eu, ci doar că vor ei. Cu privire la baston povestea e mai lungă și i-am dedicat un întreg articol viitor cum am reușit să consider folosirea lui drept o responsabilitate civică din partea mea.
Dizabilitatea mi-a schimbat percepția și convingerile cu privire la persoanele care au probleme de vedere și nu numai. Atunci când întâlnesc persoane ale căror prejudecăți mă vizează, le înțeleg și îmi dau seama că singurul mod în care le pot influența prejudecata este lăsându-i să ma cunoască și prin experiența lor de interacțiune cu mine să își formeze o nouă concepție proprie bazată pe experiență. În urmă cu câteva zile am interacționat cu o domnișoara foarte drăguță și care m-a ajutat să cobor niște scări. Am povestit puțin și a rămas surprinsă când a aflat că lucrez, iar când m-a întrebat unde lucrez și i-am spus numele hotelului de 4 stele , draga de ea a spus „nu știam că un așa hotel angajează și persoane așa”. În loc să ma simt ofensată i-am spus că am tot sprijinul și suportul hotelului pentru a-mi desfășura activitatea în cele mai bune condiții deoarece discriminarea nu mai e la modă.
Recunosc faptul că nu întotdeauna reușesc să accept fără să fiu afectată de prejudecățile celor din jur. Există și momente în care discriminarea datorată dizabilității mă rănește și plâng de supărare, dar cam odată cu plânsul dispare și frustrarea mea deoarece îmi reamintesc că nici eu nu am perceput lucrurile dintotdeauna, așa cum le înțeleg acum.
Be First to Comment