De când am început să am dificultăți cu vederea cei din jurul meu, bine intenționați, au început să îmi spună că „le este așa milă de mine” și că dacă ar putea, ar face orice să mă vindec. Mi se mai spuneau și cuvinte pline de compasiune precum „săraca de tine”, „îmi pare rău pentru tine” sau „lasă că fac eu în locul tău asta că tu nu poți”. Toate aceste lucruri enumerate mai sus într-adevăr le-am considerat că sunt sentimente frumoase de milă. Apoi pe parcursul anilor am început să devin „alergică” la mila celor din jur fără să îmi dau seama de ce. Când vedeam pe cineva că vrea să facă ceva în locul meu începeam să mă simt inconfortabil și poate uneori chiar iritată.
Scriam într-un articol anterior despre dăruirea și primirea ajutorului și spuneam cât de important este să încercăm să și primim ajutor, iar acum aș dori să explic mai în detaliu sentimentele și emoțiile pe care le simțeam însă nu știam să le recunosc și nici nu știam cum să le gestionez așa că erau inconfortabile.
Deși începusem să văd tot mai slab, imaginea mea despre mine ca persoană oarecum rămăsese aceeași, adică dorințele mele nu s-au schimbat față de când vedeam bine (poate uneori chiar îmi doream să fac lucruri cărora înainte nici nu le-aș fi dat vreo importanță). Ceea ce s-a schimbat a fost doar limitările impuse de dificultatea de vedere, și cumva toți oamenii buni care doreau să mă ajute mi le reaminteau, iar prin dorința lor de a face lucrurile în locul meu declanșau în mine o durere cauzată de incapacitatea de a face eu însămi ceea ce înainte puteam face fără nici o dificultate.
Cea mai mare dorință a mea era să fiu din nou ca înainte când vedeam și să mă descurc singură având deplinătatea de mișcare și alegere independentă. Orice rezolvare a unei probleme pe care o făcea altcineva în locul meu, o percepeam ca pe un afront personal și ca pe o limitare foarte inconfortabilă.
Mi-a luat destul de mult timp să înțeleg acest proces, iar când l-am conștientizat, senzația a fost foarte eliberatoare. Am crescut construindu-mi o imagine de sine, de persoană care putea să facă oricând anumite lucruri, totul depinzând doar de voința mea și de cheful de a face acele lucruri (de exemplu să alerg singură, să mă dau cu bicicleta, să ornez un tort, să desenez sau să pictez), ca apoi după ce a început declinul vederii cumva eu am rămas aceeași cu aceleași dorințe dar de fiecare dată realitatea prezentă cumva mă surprindea ciudat și foarte neplăcut.
Cred că atunci când o persoană întâmpină dificultăți vizuale primul pas, spre o viață din nou frumoasă ar fi să înceapă să reconstruiască din temelii imaginea de sine, alcătuind-o din abilitățile prezente, pe care le are acum.
Suntem meșterii propriei noastre imagini despre cine suntem și ce suntem în această lume, așadar de noi depinde calitatea lucrării numite „viața noastră”!
Be First to Comment