Încep prin a face distincția între a fi singur(ă) fizic – adică a nu avea în proximitate altă persoană – și singurătatea ca stare emoțională, trăire interioară și personală. Eu voi aborda singurătatea ca stare emoțională deoarece viața mea s-a schimbat radical în momentul când am reușit să o accept și să o depășesc.
Am avut o familie frumoasă în copilărie, cu probleme, însă eu nu le percepeam deoarece așa era viața și așa o trăiam, neștiind cum e altfel, iar eu mă simțeam bine și iubită, acceptată, înțeleasă, apreciată, cu multă încredere și speranță în viitor. Acest nucleu a fost destabilizat și destrămat prin decesul bunicii și apoi al mamei, moment în care am făcut cunoștință cu singurătatea. Cu toate că în urma decesului mamei am locuit alături de sora mea mai mare și soțul ei, care sunt oameni extraordinari și care m-au iubit și mă iubesc mult, totuși de foarte multe ori mă simțeam singură în interiorul meu. Cu toate că sora mea a preluat atribuțiile de mamă eu o percepeam tot ca pe sora mai mare. Au trecut anii și această singurătate interioară am dus-o cu mine și în relațiile pe care le-am avut, de cele mai multe ori simțindu-mă neînțeleasă, iubită condiționat, credeam că trebuie să fac lucrurile într-un anumit fel ca sa fiu acceptată.
Credeam că cel mai groaznic lucru pe care-l poate trăi un om este să fie singur, până în momentul în care am rămas cu adevărat singură și am văzut că nu e nici sfârșitul lumii, nici sfârșitul meu ca persoană, ci era doar o situație grea și neplăcută. Începusem să văd tot mai rău, iar problema de vedere devenea tot mai evidentă… Oamenii din jurul meu începeau să întrebe „dar chiar așa de rău vezi!?”, „nu există vreo operație?”, iar când răspundeam că nu, următoarea întrebare era „nici in străinătate?” , „cu toată tehnologia din ziua de azi când se vindecă și cancerul nu e nici un tratament?”. Mă simțeam neacceptată și neînțeleasă, iar remarcile de genul „ce fată frumoasă și ce păcat că nu o să mai vezi!”, „vai, eu tot uit că nu vezi, că te uiți exact la mine când vorbim” sau „ai reușit să îți găsești pe cineva să aibă grijă de tine, vai săracă ce milă mi-e de tine” mă făceau să mă simt mai singură ca niciodată, și nu din cauza unei relații care putea exista sau nu, ci din cauză că simțeam că nu e vina mea pentru această boală și nu am cerut nimic de la nimeni decât puțină empatie și compasiune. Îmi era greu să suport toate aceste remarci, îmi era greu să accept neacceptarea celorlalți, motiv pentru care am început să mă îndepărtez și să evit interacțiunea cu oameni noi pentru a nu fi nevoită să ma justific de fiecare dată, să dau explicații tuturor străinilor pentru viața mea. Am trăit așa, evitând lumea, stănd mai mult în casă și citind/ascultând cărți.
Atunci am devenit atât singură la propriu, dar începeam să nu mai simt singurătatea deoarece începusem eu să îmi accept viața, soarta și toate lucrurile prin care am trecut am început să le consider experiențe și nu afronturi personale. Mi-am dat seama că ne naștem singuri, murim singuri și culmea toată viața fugim de… singurătate! Cel mai mare ajutor pentru mine personal, în lupta cu singurătatea, a fost credința. Pe măsură ce am rămas singură și rând pe rând nu am mai prea avut la cine apela în anumite nevoi, am cerut acestea prin credința și pentru că orice am cerut s-a și îndeplinit mi-am dat seama că singurătatea mea nu mai e o problemă.
Încet, încet m-am întors la viață, am început să trăiesc fiecare moment în recunoștință și înțelegere a mea față de ceilalți, acceptarea celorlalți așa cum sunt încercând să fiu eu ceea ce am judecat că nu sunt alții. Mai există momente când mă plâng de singurătate, dar acestea nu durează mai mult de câteva ore, iar comparând cu ce am trăit în trecut pot spune că sunt doar stări trecătoare normale în nici un caz o problema în sine. Acum, că am trecut prin singurătate, îmi dau seama că un om, pentru a scăpa de această teamă și a se simți cu adevărat liber, trebuie doar să își dea seama că aceasta este doar o altă piedică în calea fericirii autentice.
Be First to Comment