Fiind întrebată deseori despre cum e să îmi pierd vederea, am hotărât să va fac o mărturisire legată de cea mai neagră frica a mea pe care am avut-o vreodată și pe care am reușit să o depășesc. Călătoria de la disperare la bucuria de a trăi mi-a luat ceva timp, chiar niște ani buni, dar părerea mea este că a meritat tot acest parcurs pentru că am învățat să mă accept așa cum sunt și dacă ar fi să o repet, nu m-aș da înapoi, deoarece felul în care văd acum viața este extraordinar!
Ca persoană văzătoare, în momentul în care m-am documentat despre ceea ce însemna, ca prognostic, boala degenerativă retiniană de care sufăr, cuvântul “orbire” mi-a trecut precum un fior rece prin inimă. Nu voiam să mă acomodez cu ideea că toate lucrurile care sunt mai frumoase în lumea aceasta eu urma să nu le mai văd. Mă uitam la cer și îmi plângea inima în mine gândindu-mă că va veni ziua în care nu îl voi mai vedea. Mă uitam noaptea la stele și la frumusețea lor, iar eu mă gândeam la viitorul meu ca la o noapte neagră fără vreo licărire de speranță; mă uitam la flori, la minunata pădure ruginie de toamnă și îmi dădeam seama cum intensitatea culorilor devenea tot mai ștearsă de la un an la altul. Mă îngrozea gândul că nu voi mai putea munci, că nu voi mai putea să îmi văd chipul în oglindă; mă uitam pierdută la cei din jur, chiar obișnuiam să mă plimb prin zone aglomerate și mă uitam la oamenii care aveau vedere normală neîntâmpinând dificultăți de orientare și mă întristăm observând fețele supărate ale unora, atitudinea nemulțumită a altora sau chiar acea privire absentă care părea să le reflecte golul interior.
Vedeam toate aceste lucruri și aș fi vrut să spun tuturor că ei au totul și totuși li se pare ceva atât de banal sau obișnuit încât nici nu conștientizează. Mă uitam la ei și îi judecam prin prisma problemei mele, părându-mi-se cea mai gravă din univers și cel mai groaznic lucru din lume care se putea întâmpla unui om. Adevărul e că până să fiu diagnosticată și eu eram la fel, însă acum îmi venea să spun tuturor că alergarea lor e într-o direcție greșită deoarece niciodată nu vor putea avea totul și întotdeauna va exista ceva mai nou, mai bun și mai greu de obținut, lucruri care aduc multă frustrare, slăbiciune și poate chiar probleme serioase datorate stresului.
În loc să găsesc vreo soluție pentru a mă adapta, stăteam și mă uitam la alții cum se descurcă și cum eu devin tot mai limitată odată cu trecerea timpului. Mă uitam la oamenii de succes care aveau locuri de muncă importante și mă gândeam că poate dacă nu aveam această lipsă funcțională, și eu aș fi avut o șansă. Mă uitam la oamenii care aveau o relație și o familie împlinită și mă gândeam că dacă aș fi văzut mi-aș fi găsit un partener minunat dar în situația în care sunt nu mă vrea nimeni. Obișnuiam să spun lucruri precum: „degeaba sunt… pentru că oricum nu pot face… dar dacă aș fi avut vederea bună aș fi putut”. De asemenea gândeam: “X. a fost de treabă cu mine pentru că nu văd, i-a fost milă de mine” și aceste convingeri mă determinau să consider că toți oamenii sunt răi și își văd doar propriul interes și egoism. Judecam totul și aveam pretenția ca eu să nu fiu judecată sau criticată deoarece doar eu știam ce e în sufletul meu și cât de greu îmi e.
Atunci când cineva îmi spunea că am o pată pe haine sau poate că îmi era descheiat fermoarul de la pantaloni sau orice detaliu vizual pe care eu nu-l puteam sesiza cu vederea pe care o aveam, deveneam iritată și percepeam acest lucru ca pe o critică, înfuriindu-mă pe mine pentru că nu eram capabilă să observ eu. Momentul de cotitură, care cred că m-a ajutat cel mai mult să evoluez, a fost momentul în care relația sentimentală în care eram de câțiva ani buni s-a încheiat, iar fostul partener, în câteva săptămâni de la despărțire, avea deja o altă relație. Primul lucru la care m-am gândit a fost faptul că nu își vedea viitorul cu o persoană care urma să nu mai vadă și care (credeam eu) ar fi depins toată viața de el. Acela fost momentul culminant în care nu mai îmi vedeam scopul și sensul în viață, nu mai îmi vedeam valoarea, iar din punctul meu de vedere cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla era să mor. M-am rugat lui Dumnezeu să-mi ia viața pentru că nu mai suportam. Aveam conștiința faptului că viața nu îmi aparține și că îi aparține doar Lui Dumnezeu.
În acele momente critice, cele mai de jos ale vieții mele am început să citesc și să mă documentez, să încerc să mă cunosc și să mă înțeleg ca om, citind peste 300 de cărți de psihologie, dezvoltare personală, relații de cuplu, spiritualitate. Cu fiecare carte citită descopeream noi lucruri despre mine, începeam să îmi dau seama că vederea este doar un simț sau – cum îmi place să o numesc – “unealtă” care ne ajută să cunoaștem mediul înconjurător, iar dacă ar fi să o compar cu o unealtă din bucătăria mea, aceea ar fi cuțitul. Este adevărat că nu aș putea face anumite lucruri, nu aș mai putea găti la fel dacă nu l-aș mai avea, dar asta nu ar însemna că aș muri de foame ci doar mi-aș adapta gătitul la ustensilele care le am. La fel este și cu vederea… Mai am și alte simțuri minunate care mă ajută să trăiesc viața cu bucurie. De asemenea am înțeles faptul că o relație serioasă funcționează pe principii sănătoase, iar dacă o lipsă funcțională este un motiv suficient pentru a pleca din relație, acea relație nu a fost întemeiată de la bun început pe principii fundamental sănătoase. Așadar nu pot da vina pe vedere pentru o relație eșuată deoarece vederea sau lipsa ei nu este un element fundamental care unește doi oameni, așadar nu îi poate nici despărți. Pentru mine relația înseamnă siguranța, iar frica de orbire reprezintă nesiguranța. În momentul despărțirii, nesiguranța care a fost produsă de despărțire s-a suprapus cu nesiguranța dată de frica de orbire și de aici toată gândirea falsă că vederea ar fi fost motivul.
Este important să ne cunoaștem și să ne vedem greșelile pentru a nu le tot repeta. După ce am realizat cât de mult judecam eu oamenii și cât de mult îi criticam doar pentru că eu nu suportam critica și judecățile celorlalți, am înțeles un mare secret: judecăm, blamăm și condamnăm la ceilalți exact acele lucruri pe care noi le facem inconștient celor din jur. Viața ne oferă oglinzi ca să vedem ce avem de schimbat pentru a evolua. Exact cum zice proverbul popular „cine vede paiul din ochiul altuia nu vede bârna din ochiul său”, proverb inspirat din Biblie : “De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum poţi să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău, nevăzând bârna care este în ochiul tău? Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.” [Luca 6:41-42].
În concluzie, frica de orbire este o frică reală mai ales în cazul unui diagnostic care prevestește acest lucru. Întrebându-te cum o poți depăși, soluția este în a face ordine în viața ta interioară, a fi blând cu tine, a începe să te cunoști mai bine, iar dacă nu știi de unde să începi poți face primul pas uitându-te care e cea mai mare critică pe care o aduci tu oamenilor… Acela poate fi punctul de plecare… Poate unii vă gândiți: „Cum adică? Nu e adevărat! Vrei să zici că dacă spun că oamenii sunt interesați doar de ei înseamnă că eu sunt interesat(ă) doar de mine? E o aberație! Eu fac o mulțime de fapte bune și îi ajut pe alții întotdeauna!” Ei bine dragul/draga mea, exact despre asta e vorba: tu îi critici pe ei că sunt individualiști și au grijă de ei deoarece TU NU AI GRIJĂ DE TINE și ai așteptări ca altcineva să aibă grijă de tine.
Frica de orbire pentru mine a fost motivația de a căuta răspunsuri și modalități de adaptare. Primul pas e acceptarea acestei frici și recunoașterea faptului că e doar o frică și nu un mod de viață.
Be First to Comment